Cum îmi definesc succesul

Succesul zilele acestea pare a fi despre cât ești de popular, de influencer, de câți bani ai si ce viață cool ai. Ce este cu adevărat succesul? Cum ni-l definim?

Într-adevăr, vin la coaching si la terapie tineri de 24-26 de ani care suferă că nu s-au realizat. Au manifestări de anxietate si depresie. Când îi întreb ce înseamnă că nu s-au realizat îmi spun despre alții, prieteni sau copii ai prietenilor de familie care la 26 de ani au un apartament si salarii de câteva mii de euro pe lună. ”S-au realizat. Iar eu încă nu-mi găsesc locul, la job mă simt depășit.” Pe lângă faptul că generalizează pornind de la câteva exemple particulare, au așteptarea nerealistă de a realiza ceva consistent într-un timp foarte scurt.

Unii dintre cei mai de impact oameni pe care i-am cunoscut nu sunt populari. Ii cunoaște relativ puțină lume, comparativ cu miile si sutele de mii de like-uri care definesc acum popularitatea. ’De impact’ însemnând că au influențat viețile multor oameni, cursul unor evenimente, afaceri de succes, traseul unor industrii, dezvoltarea unor localități, etc. Dar nu se numesc influenceri, nu îi vezi peste tot toată ziua. Sunt „silent influenceri”, influențatori tăcuți, care fac foarte mult bine de care beneficiază mii de oameni care nici nu știu de existența lor.

Ce se ascunde in spatele nevoii de a fi influencer?

Este nevoia profundă de a fi văzut, pe care o avem fiecare dintre noi ca ființe umane, dar pe care ne-o satisfacem în mod diferit. Să fiu văzut, să fiu ascultat, să fiu validat. Ceea ce spun eu contează, să fac o diferență.

E oarecum firesc: în criza aceasta de identitate prin care trecem la nivel de societate, de grup, te găsești în situația de a-ți afirma si reafirma identitatea individuală în mod constant. Si vrei ca si alții să ți-o recunoască si să ți-o confirme. Ca în poezia lui Emily Dickinson: „How dreary – to be – Somebody! / How public – like a Frog – / To tell one’s name – the livelong June – / To an admiring Bog!” E o nevoie profundă de siguranță: sunt văzut, ascultat, aparțin.

Si atunci cel mai important exercițiu pe care îl am de făcut în viață devine să mă recalibrez permanent. Să știu cine sunt în fiecare etapă a vieții mele si să pot comunica cine sunt în fiecare etapă a vieții mele. Ceea ce nu e ușor lucru, pentru că identitatea noastră nu e bătută în cuie, nu e definitivă. Sunt atâtea studii care ne confirmă asta; dacă mai aveam nevoie de o confirmare în fața evidentului.

Evoluăm, ne transformăm. Ceea ce era valabil si ne servea în copilărie, în adolescență, nu mai este valabil la maturitate. Si în maturitate există faze si perioade. In plus trăim într-o lume foarte dinamică, nu mai e ca acum cincizeci de ani când știai exact ce vei face în viață, ce meserie vei avea, cu cine te vei căsători, pentru că grupul din care făceai parte (familia, satul, orășelul, comunitatea) știa deja ce e mai bine pentru tine si știau si ce loc să îți dea si te pregăteau pentru acel loc. Practic nu aveai prea multe decizii de luat, erau deja luate pentru tine. Asta pentru unii e liniștitor, asigurator, pentru alții e oprimant (prin lipsa libertății de alegere). Pe de altă parte prea multe opțiuni creează anxietate si teama de a nu rata ceva. Există de asemenea un număr de studii experimentale care pun în evidență si confirma aceasta.

Si cum ne găsim identitatea, sensul?

Acum se întâmplă adesea să ne găsim locul si sensul departe de casă. Metaforic sau la propriu. Departe de trunchi. Facem profesii foarte diferite de cele ale părinților si bunicilor noștri, în contexte de viață foarte diferite de cele în care au trăit ei. Si astfel, sfaturile lor, aspirațiile lor pentru noi, pot să nu ne mai ajute, dimpotrivă, să ne încurce, să ne frâneze. Si ajungem să trebuiască să ne re-inventăm. Dacă facem asta păstrând conexiunea cu rădăcinile, si onorându-le, avem toate șansele să avem succes. Un succes sustenabil, în care nu trebuie să aleg între mine si locul meu de muncă, intre mine si afacerea mea, pentru că le-am clădit cu sens. Pe piatră, nu pe nisip (cum spune o pildă a lui Iisus). Iar piatra o reprezintă valorile si cunoașterea de sine. Succes înseamnă să pot trăi în acord cu câteva valori de bază. Pentru mine, în această etapă a vieții mele, acestea sunt: libertate, creativitate, sănătate, conectare, frumusețe, bunăvoință. Fiecare trebuie să si le definească pe a le sale, pentru sine. Iar apoi poate interacționa mai asumat cu ceilalți, prin filtrul acestor valori.

Pentru mulți dintre noi valori de bază sunt familia, banii, prietenia. Privind cu atenție ce se află sub valoarea numită familie, ce vedem? Pentru unii familie înseamnă stabilitate, siguranță, pentru alții căldură, joacă, veselie, sau toate acestea la un loc. Pentru unii bani înseamnă statut, putere, siguranță; pentru alții libertate, frumusețe, creativitate, joc. Sunt tot bani, tot familii, dar trăirile pe care ți le extragi de acolo sunt diferite. Si-atunci e bine să poți numi cat mai concret care este valoarea din spatele conceptului de familie, de bani, prietenie, etc. pentru a ști de fapt ce e cu adevărat important pentru tine. Asta înseamnă să ai reperul propriilor valori. Si în funcție de asta să iei decizii. Ce profesie aleg, cu cine aleg să lucrez, în ce contexte, căror proiecte mă dedic. De aceea spun: valorile sunt motoarele noastre interioare. Nu sunt niște idealuri abstracte. Sunt foarte pragmatice si ne influențează în luarea de decizii. Conștient sau inconștient ele sunt acolo si prin tot ce facem tindem să ne îndeplinim aceste nevoi, să trăim aceste valori.

Si cum ne alegem profesia în funcție de valori?

„And this is the right question!” (daca ați văzut filmul I Robot). Aceasta este întrebarea: cum îmi aleg profesia în funcție de valori? Chiar pot face asta? Păi deja o faci, dar inconștient sau semi-conștient. De exemplu când cineva spune „vreau să mă fac polițist.” Vedem atâtea interviuri în perioada admiterilor la facultăți când candidații sunt întrebați de ce au ales una sau alta. Si invariabil auzim cam același lucru: pentru un loc stabil de muncă, siguranță financiară si respect.  Eu îmi pun un mare semn de întrebare când aud asta: ce fel de polițist va fi acest om dacă pune pe primul loc stabilitatea si siguranța sa financiară? Ca cetățean am nevoie de un om care să știe să creeze siguranță si pentru ceilalți, să știe să stea în conflict, să fie asertiv, să negocieze, să aibă curaj si inteligență emoțională pentru a gestiona situații dificile diverse. La fel cu profesorii: când întrebi un candidat care e motivația pentru a lucra in învățământ – răspunsul aproape invariabil a fost ani de zile: un loc stabil de muncă, program redus de lucru în care să nu te soliciți prea tare, vacante. Oamenii asta văd din exterior. Putin spun si simt: din pasiune maximă pentru educația si binele copiilor si al societății.

De aceea capcanele sunt multe. Spui că vrei să te faci IT-ist. Ca să ai bani, să fii realizat, să-ți permiți tot ce vrei. Cei mai de succes IT-iști pe care îi cunosc sunt cu adevărat pasionați de domeniul lor și grație acestei pasiuni fac performanță. Sunt oameni care nu se lasă pană nu văd rezolvată o problemă, caută mereu soluții, construiesc și implementează idei. Si fac asta petrecând multe ore în fața ecranelor de calculator. Poți să faci asta? Vrei să faci asta? Cat timp poți să faci asta și să ai și familie și copii și călătorii și hobby-uri? Daca alegi în contra valorilor tale de bază o să te coste scump. Vei reuși, dar poate mai modest și cu mult, mult consum. Dacă alegi in sensul valorilor tale vei reuși cu un randament mai mare. Îți va rămâne timp si energie să te bucuri de viață, să contribui in comunitate, etc. „Go with your nature, not against your nature”, spunea Bruce Lee. S-ar putea să descoperi că ești chiar bun la ce faci, și că ceea ce faci este util și foarte satisfăcător, chiar dacă nu e în trendul principal. Asta înseamnă să alegi în funcție de valorile tale, de reperul interior, și să ai si această inteligență să faci matching-ul cu cererea din exterior.

Cum îmi măsor eu succesul? Prin numărul de oameni care, după ce au interacționat cu mine, s-au apropiat și mai tare de esența lor, de potențialul lor, de sufletul lor, de adevăr. Fie că s-au simțit bine sau nu. Fie că le-a produs plăcere sau disconfort. In asta îmi măsor acum succesul: în potențiale deblocate, în prosperitatea și oportunitățile generate de oamenii cu care lucrez pentru alți oameni, în urma momentelor în care am explorat împreună ce e posibil pentru ei, pentru afacerile lor si pentru comunitate.

Psihicul uman în fața incontrolabilului

Accidente, naufragii, boli, razboaie, ciumă – un fel de “Cimitirul Vesel” al tragediilor ce au marcat viețile oamenilor din preajma Mării Mediterane: capela marinărească Notre Damme de la Garoupe, Cap d’Antibes, Franța, secolul X. De pe vremea când oamenii își puneau recunoștința pe pereți și își integrau trauma printr-un ‘ex voto’: atârnat pe peretele unei capele, un desen, un text sau o poezie, făcute de ei  înșiși, de apropiați, sau de un artizan la comandă,  în care tragedia era sintetizată și făcută vizibilă tuturor, mărturie peste ani a miracolului salvării. Evenimentul tragic devine astfel parte integrată  în trecutul lor.

Crucea de la Sevastopol, adusă din Rusia in 1855 dupa războiul Crimeii,  în timpul lui Napoleon al III-lea. Explozia de la Iena din 1904.

In 1652 consiliul local din Antibes ridică o cruce pentru a proteja orasul de ciumă.

Apoi alte supărări ce li se pot întâmpla oamenilor și care, la scara istoriei, par mici și riscă să fie uitate: autocar căzut de pe pod, om căzut de pe schelă, căzut din camion, boală, accident de mașină la Frejus pe vremea când nu era tunel (1938).

Jules Briand: omul ăsta a evadat din temnița din Toulon in 1812 și s-a îmbarcat pe bricul Ruban Rouge. In 1813 și-a refăcut viata în Antile. Aduce mulțumiri Maicii Domnului din Bunul Port.

Un altul, A. Debiton, a încurcat-o și el într-o bună dimineață a anului 1873 când “un câine, turbat, s-a aruncat de două ori asupra lui, i-a sfâșiat hainele și ziarul, fără a-l mușca” (!). A desenat totul și a depus mărturia la biserică. Maica Domnului privea totul. La fel ca în toate celelalte tragedii desenate. A avea un martor poate fi vindecător. Fie el și imaginar. Uneori ni-l fabricăm; mai ales atunci când suntem sub impresia că nu e nimeni să ne vadă tragedia, spaima, aproape-distrugerea, anihilarea.

“Salvat  în mod miraculos de rafalele de mitralieră grație unei viziuni pe care am avut-o cu Maica Domnului de la Garoupe, soția mea rugându-se, și soacra mea.” Nimic de adăugat aici.

De remarcat  în toate claritatea detaliilor, precizia cu care niciun element esențial nu e lăsat deoparte și primeste locul său, chiar dacă fraza pare ciudată. Ea reflectă cu exactitate reprezentarea interioară a acelui om.

Preferata mea – o sirenă fără brațul drept și fără coadă, ce a stat cândva vitează și senină la prova unei nave. Pentru ea am revenit la această capelă după vreo 7-10 ani de la prima descoperire. Povestea ei? Cândva în anul 1980, nava de salvare V/Amiral Barnaud primeste un apel nocturn pentru o operațiune de salvare  în largul Capului Antibes: incendiu pe un velier german (categorie Junker, lungime 7m, latime 2,6m, o cabină). Cei doi navigatori germani sunt salvați. Din velier n-a mai rămas decat partea din față și această sirenă care a fost recuperată și oferită sanctuarului de la Garoupe de către echipajul SNS 102 D’Antibes  în semn de recunostință pentru “asistența plină de  îndurare”.

O placă agățată de statuie ne spune:

A Notre Dame de Bon Port
En Reconnaissance de sa Misericordieuse Assistance
1947/1986 l’equipage de la SNS 102 d’Antibes

In rest, tradiția merge mai departe  în forme noi.

Antibes, 30 iunie 2019.

Portret al ministrului toamna

Ministrul educației, toamna târziu

A. Ghenie, Pie Fight Study, 2008, oil on canvas, 55 X 59 cm

De multă vreme nu avem ministru al educației. Cum ar trebui să arate ministrul educației? L-am recunoaște dacă l-am vedea? Sau începe să ne placă fără?

O caracteristică a ministrului educației ar trebui să fie să nu își dorească să fie iubit. Să nu își dorească să fie adulat, ovaționat, recunoscut ca inteligență supremă, ca salvator de neam și țară. Cu alte cuvinte, să fie umil.

Apoi, să nu vină cu un model: „așa facem!”

„Așa facem”, sau „așa ar trebui să facem”, se poate transforma foarte ușor în „așa trebuia făcut”, „de ce nu ați făcut?”, „au trecut 29 de ani și nu ați făcut!”, „înainte era mai bine”, „au mai încercat și alții, nu merge”, „dar ce, noi suntem proști, ce nu e bine?”, „de ce modelul ăsta e mai bun?”, „mai sunt atâtea alte modele, inventăm noi roata?”, etc.

Să fie un bun comunicator: să poată filtra zgomotul, isteria, și să poată transmite, constant, mesajele care contează, care fac diferența. Să poată captiva. Să dialogheze.

Să fie empatic: să înțeleagă că cea mai mare parte a oamenilor din sistem, cei de la care (se) așteaptă schimbarea, nu au resurse (interioare și exterioare). Sunt secătuiți; iar acesta este doar un efect a ceva ce s-a întâmplat deja, în trecut.

Să aibă gândire și percepție sistemică: să înțeleagă că pentru oameni există ceva important, prețios, la care țin, ceva ce nu vor să piardă. In mișcarea unei schimbări acel ceva este amenințat. Ce este atât de important pentru oameni încât preferă ca lucrurile să rămână așa? Să nu se schimbe prea mult. Dacă un astfel de lucru nu ar exista, care să ii țină țintuiți, cu fața spre trecut, atunci schimbarea ar fi fost făcută deja; în mod cursiv, firesc, și nu am mai discuta despre ea.

Tot la gândirea sistemică intră și să înțeleagă comportamentul de tip rețea: capacitatea sistemelor complexe de a se auto-organiza și de a genera comportamente emergente, incontrolabile în mod centralizat.

Să fie creativ: Să identifice ce resurse latente există și pot fi descătușate spre revitalizarea sistemului.

Să fie curajos și încrezător: să descătușeze aceste resurse și să le lase să se manifeste. Exact ca sistemul imunitar al unui organism, odată (re)activat va ști ce are de făcut și va face bine. Va însănătoși.

Să fie un maratonist: dar nu în sensul de a rezista mult, ci în sensul de a ști că unde crezi că nu se mai poate, se poate. Cu alte cuvinte să fie rezilient și creativ. (Mă uit în dicționarul limbii romane – rezilient e doar despre metale și fructe, nu despre oameni. Interesant.)

Să fie cooperant: să știe să colaboreze și să încurajeze colaborarea. Nu e munca unui singur om. Să știe să aducă oamenii împreună, să iubească oamenii și să iubească ce iubesc oamenii. Să ii placă, un pic, festivitățile, serbările, sărbătorirea. Nu le poți lua asta oamenilor. Nu acum. Să îi placă florile – să primească și să ofere.

Să aibă o echipă de oameni care iubesc oamenii. Oameni interesați de educație, implicați, înțelepți, empatici, mobili, creativi și susținători, curajoși, buni comunicatori și facilitatori.

Posibil să fie nevoie să fie un kamikaze. Să știe că: „Nu e despre mine.” („It’s not about me.”) Să vină, să facă, să plece. Exact ca un chirurg. Să nu vrea să fie un tătuc a toate dăinuitor. Să vină mai apoi în vizită, de câteva ori, să lucreze eventual cu o echipă de recuperare căreia să ii predea ștafeta, iar mai încolo, la 6 luni, un an, la control. Să nu își dorească să aparțină sistemului cu orice preț. Însănătoșirea sistemului trebuie să fie mai importantă pentru el decât apartenența sa la sistem. Asta e mai greu de explicat, o las așa.

Să aibă inteligența străzii, să știe ce să le spună smardoilor (cuvântul ăsta există în dicționar) ca să îi țină ocupați/dezinteresați, să le distragă atenția până se face schimbarea, tranziția, the tipping point. Că au aflat și ei că educația e periculoasă și în ea ar fi “soluția” (pentru ceilalți) și s-ar putea să se opună.

Să poată citi texte academice, statistici, studii; să le înțeleagă și să discearnă din ele dimensiunea aplicativă.

Să fie conștient că nu „un plan bine pus la punct” va aduce schimbarea mult visată. Nu o rețetă va fi salvarea pacientului, ci un cuvânt. Un gest. Pe care trebuie să îl descopere.

In jurul acestui cuvânt, sau gest, va avea nevoie să dezvolte apoi un limbaj, și un ritm, care să ii permită interacțiune și acțiune. Printre altele va trebui probabil să vorbească chiar limba analfabetismului funcțional. Care este o limbă simplă și pe care e bine să o cunoască. Va trebui să vorbească mai multe limbi: limba fiecăruia și limba tuturor.

Până atunci avem un sistem decapitat, pe nesimțite, nici nu mai știm de când. Din punct de vedere sistemic asta poate fi și bine – poate permite trecerea de la un sistem centralizat la unul distribuit, mai adaptat dinamicilor vremii, mai agil pentru viitor, dar până atunci e rău. Si va mai rămâne așa o vreme, până când regăsim acel ceva, pierdut în evenimentele traumatizante ale istoriei noastre: bucuria de a fi împreună, de a face lucruri împreună, pentru comunitate, pentru viitor, bucuria de a învăța și de a experimenta. Iar pentru asta trebuie să ne simțim liberi. Si nu suntem.

—

Partea a 2-a

Reporter: „Cum ar trebui să arate ministrul educației? Cel care se ocupă de școli.”

Respondent: „Înalt! Bărbat bine! Să ne trăiască!”

Reporter: „?”

„Să vină, să bată cu pumnu’ în masă! Să facă ordine la copii! Nu vedeți că-i balamuc?”

Reporter: „Trebuie să fie neapărat bărbat?”

Respondent: „Bărbat! Că doar e ministru, nu? Nu ministră. Ce! Poate să fie femeie?” ….

Reporter: „?”

Respondent: „Să fie, dom’le! Să fie! N-am nimic cu femeile. Să fie!”

Reporter: „Dacă se întâmplă să fie femeie, atunci cine credeți că ar putea să fie?”

Respondent: „ … cel mai bine ar fi … să fie …. una așa … … Ah! Sultana-mamă din Suleyman Magnificul! Ai văzut ce femeie! Ce femeie! Si cât a suferit … Da’ a reușit! Mamă de sultan. Ce-a vrut ea! Ai văzut cum i-a făcut pe toți?”

Reporter: „?”

Respondent: „Da’ … și mai bine, să fie blondă! Mai bine. Să le placă la copii, să nu ii sperie săracii.”

Respondent 2: „Si să știți că am vorbit și eu cu doamna de istorie și mi-a spus. Mi-a spus că abia acum înțelege ce nu ni s-a spus la școală, pe vremea noastră: că imperiul otoman era de fapt unul luminător! … Sultanul era un om bun, el vroia să aducă pace și bogăție și cultură peste oameni! Dar boierii era răi. Ăștia localii. Localii ăștia ii persecuta pe oameni! Să nu credeți că sultanu’… Nuuu … El era acolo la el, avea problemele lui. Da’ boierii! Că nu reușeau să facă ce-o zis sultanu’ și atunci luau de la oameni. Si-i băteau. Dar sultanu’ era un om bun si serios. Ai văzut ce frumos era pe la ei! Ce camere! Cum sclipea totul … Si ce haine ! Ce mobilă! … Au vrut să aducă și la noi … da’ noi …nooiii … Noi nu și nu.”

(din păcate aceasta ultimă parte este dintr-un dialog real, purtat de mine cu o persoană din Cluj).

Am mai dat și eu un ochi pe la „otomani” să văd ce valori minunate transmit, de stă lumea cu ochii lipiți de televizor și-și face educația de-acolo și am înțeles, cam atât: cuvântul çocuk  ([giugiuc]) – copil, e foarte drăgălaș. Si poate fi rostit cu multă spaimă, ură și cruzime. Am mai înțeles că pentru „otomani” copiii sunt foarte importanți, foarte prețioși. Într-atât încât sunt răpiți! Și-i iau unii de la alții și îi folosesc ca monedă de schimb; o adevărată armă psihologică, de șantaj emoțional, în războaiele dintre părinți, rude, etc. Pe toată durata complotului sunt făcuți să tacă și să-și înghită lacrimile. Într-un final, tremură, au o criză de isterie și spun. Spun tot ce trebuie să accepte și să învețe familia. Cathartic de-a dreptul, nu?

 

 

 

 

 

Cum putem răspândi modelul unei școli de succes?

Presupunând că l-am avea. Aceasta a fost întrebarea membrilor echipei unei organizații non-guvernamentale din domeniul educațional, cu care am lucrat acum ceva timp. Ei aveau modelul unei astfel de școli, multiplicat deja în câteva zeci, și își doreau să îl vadă răspândit la scară și mai mare, câteva sute.

Alegând abordarea sistemică, am rugat pe unul dintre ei să fie “purtătorul întrebării” (the bearer of the question). S-a oferit chiar Maria, director de proiect, pentru că ea se simțea responsabilă cu implementarea și reușita acestui program.

Știam deja, din punct de vedere sistemic, că replicarea deliberată la scară mare a unui model poate fi din start problematică. A prezenta ceva drept model creează o rezistență inconștientă în cei cărora le este prezentat: adică noi nu suntem destul de buni, deștepți, etc? De ce acest model și nu altul? De unde știți voi că asa e bine? Dar de ce să facem și noi la fel, poate că trebuie să facem altfel?

După câteva întrebări introductive despre istoria acestui proiect și a implicării sale ca specialist, o întreb, din senin:

“Cu ce seamănă acest proiect?”
“Cu un pui. Un pui de găină căruia încă nu i-au crescut toate penele. E în creștere. Are încă ceva puf și … trebuie protejat.”
“Trebuie protejat. De cine?”
“De ceilalți care se înghesuie la mâncare și îl pot îngrămădi, îl pot brusca.”
“Si până când trebuie protejat? Are vreo șansă, poate, să descopere că e vreun pui de vultur crescut intre găini și să-și ia zborul să survoleze o suprafață cât mai mare?”
“A, nu! El trebuie protejat de vulturi până creste mai mare și își găsește un loc confortabil în curte unde să își poată duce viata și să traiască cât mai mult.”

Pe la momentul ăsta îmi era deja clar că o astfel de imagine interioară a directorul de proiect despre proiect nu era de natură să ducă la un succes în ce privește extinderea modelului în țară.

Am rugat atunci pe purtătorul întrebării să aleagă din grupul în care lucram o persoană care să reprezinte directorul școlii și o alta care să reprezinte profesorii. A apărut imediat ideea de a reprezenta și “profesorul altfel”, cel care își dorește mereu îmbunatățire, participă la cursuri de formare profesională, critică, se implică, etc. De asemenea, am mai inclus un reprezentant pentru organizația care derula proiectul.

Am rugat-o să-i poziționeze în spațiu asa cum crede ea că sunt relaționați în realitate. A așezat directorul cu fața într-o direcție, iar în spatele său, aliniați, profesorii “standard” și “profesorul altfel”. Reprezentantul ong-ului era undeva în față-stânga, privindu-i pe toți cu mult interes. Mai exista un reprezentant, cel al formatorilor (pregătiți de organizație) și care era și el alături de profesori, cu intenția evidentă de a ajuta (oferind informații utile și sprijin).

Am întrebat persoana care reprezenta directorul școlii cum se simte în locul în care se află. Reacția a fost una vizibil de tensiune, incertitudine și alarmare:

“Nu știu ce să fac cu mâinile! Iar ei, din spate, mă presează! Trebuie să fac! Să fac ceva!” spunea în continuare frământându-și mâinile.

Am luat atunci de pe jos o găletușă cu creioane și i-am pus-o în brațe. Ca prin minune directorul s-a detensionat și parcă alinat a început să sorteze creioane:

“Asta știu să fac. Pot să fac asta la nesfârșit. Mă calmează. Si oricum nu știu ce altceva pot să fac”, spune uitându-se undeva în zare ca după cineva care să îi spună ce să facă.

Facilitatorul (eu):

“Ok. Poți să faci asta la nesfârșit și știi să faci asta, hai să vedem ce se întâmplă cu ei”, și arăt către profesori, care erau în continuare în spatele ei.

Se uită peste umăr, îi vede, dar constată că presiunea nu mai este asa de mare, deci poate reveni la creioane. Toți par să privească într-o direcție, să aștepte ceva și intermitent își văd de creioane și se mai uită unii la alții neîncrezători și sfiiți, totuși nemulțumiți. Intuind către ce privesc cu toții, mă îndrept într-acolo. Iau un scaun și îl pun în acel loc, spunând:

“Acesta este ministerul educației.”

Întâmplător era un scaun mare, negru și gol.

O undă de șoc pare să îi străbată pe toți. Exclamații și apoi un murmur de ușurare:
“Dar noi toți știm asta! Toată lumea știe!”
“Ce? Ce știe toată lumea?”
“Că de acolo n-o să vină nimic. Ce așteptăm noi nu vine de-acolo.”

Si dintr-o dată în grup are loc o mișcare: directorul se întoarce cu fața către profesori. Uau. Câtă bucurie pe fețele lor. O regăsire. Hai să facem ceva. Noi putem face asta, și asta, și asta.

Acesta este momentul în care începe un dialog. Un dialog între membrii din interiorul școlii, în care fiecare are ocazia de a exprima ce simte în rolul său: profesorii “normali”, “standard” spun că s-au simțit întotdeauna mai prejos, mai putin speciali, decât profesorul “altfel” și de aceea s-au distanțat și chiar s-au protejat aliniindu-se directorului, chiar și atunci când acesta era debusolat și nu făcea nimic.

“Era directorul și ne simțeam confortabil în umbra lui.”
“Profesorul “altfel” e amenințător! Întotdeauna vrea ceva. Pentru el nimic nu e bine. Noi voiam să fim lăsați în pace, să fim liniștiți.”

Profesorul “altfel” are acum ocazia să spună că pe el îl doare și simte pericolul, dar că acum că dialoghează, se privesc în ochi, se văd și se aud unii pe alții, are speranță și e dispus să colaboreze. Si profesorii “standard” se simt acum luați în seamă, vor să afle mai mult, se simt implicați.

Aici intervine problema ordinii în organizație. Că ne place sau nu, în organizații, ca în orice sistem, există o ordine a rolurilor, a funcțiilor: unele sunt în serviciul altora, unele fac posibile funcționarea altora. De multe ori această ordine nu este clarificată, nu este comunicată, explicată, și apar confuziile de rol. Când această ordine este deranjată, încălcată, lucrurile nu funcționează, în ciuda bunelor intenții ale celor implicați. Cine pe cine susține (prin prisma rolului în organizație)? Aici e o discuție mai lungă și o teorie întreagă, dar ne putem imagina că, dacă profesorul “altfel” se pune în locul directorului, fără a fi efectiv în locul directorului, aceasta nu va duce la un succes în colaborare. De multe ori profesorul “altfel” preferă o poziție marginală, sau chiar ieșirea din sistem, decât colaborarea cu membrii sistemului care nu îi pot garanta atingerea unor standarde de calitate, libertate, flexibilitate, etc.

Pentru grupul în cauză, membrii echipei cu care lucram, revelațiile au fost multe. Cea mai stăruitoare a fost cea despre cum se poziționează ei față de directorii școlilor: îi consideră din start problematici – mai putin deschiși la îmbunatățire, dezvoltare – și se adresează direct rebelilor din sistem pe care îi susțin cât pot? Ce șanse de succes are aceasta abordare? La ce scară se poate multiplica modelul școlii de succes pe care ei știu să-l creeze la nivel local?

Cu aceste noi întrebări și cu noi înțelegeri repornesc la drum, în fascinanta călătorie a educației. Rămâne să descopere în continuare ce poate fi.

Viziune și antreprenoriat – O reinventare

“Ne agățăm de multe ori de o idee în spatele căreia stau frici, vise, ambiții și idealuri. Ne este greu să evoluăm în afacere dacă suntem legați de acea idee inițială. Iar ea trebuie să evolueze și viziunile se mai schimbă în timp. Deși o viziune poate fi universal valabilă ea reprezintă totuși organizația și rezonează cu fondatorii ei. In momentul în care nu mai rezonează apare un blocaj. Acesta se poate manifesta în toate departamentele, la toate nivelurile și de cele mai multe ori duce la plecarea fondatorului din organizație. Această plecare este uneori necesară pentru ca o nouă energie să se manifeste și să poată aduce o nouă viziune. Sau? …

Sunt rare cazurile în care un fondator își recalculează direcția și reevaluează misiunea și viziunea, adaptând-o la evoluția firească a lucrurilor.

Azi mai mult decât oricând, avem nevoie de transformare ca

să ținem pasul cu tehnologia, volumul de informație și de date și de multe ori noi rămânem blocați în acea stare de emoție de la început, agățat de ideea de la care a început totul. E important să știi de unde vine blocajul și cum poți să te folosești de resursele tale pentru a merge mai departe pe drumul transformării, al evoluției.

După aproape 3 ani de căutări și un an de coaching pe diverse teme personale, m-am uitat și la afacerea mea. A fost nevoie de o singură întrebare într-una din sesiuni ca să îmi dau seama unde am rămas blocată: în trecutul-prezent, într-o stare de care nu mă mai lega nimic azi.

Am plâns de bucurie la Ligia. A fost o bucurie a descoperirii unei mari tristeți. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să pot vedea cu ochi minunați și cu gânduri senine o tristețe grea, dureroasă care era la mine în suflet din trecut. Nimic din acea stare nu mai e acum cu mine și nu mai poate fi. Aici se încheie viziunea pe care am avut-o despre Simplon și începe o nouă viziune în care ideea de diversitate rămâne alături de mine și mă ajută să fac noi proiecte minunate în continuare.

Mulțumesc, Ligia, pentru acest drum al descoperirii.”

Roxana Rugină, expert în tehnologii educationale și dezvoltare

Fondatoare & CEO Simplon România

Disponibilitatea de a simți durerea. O zi din viața unui consultant organizațional

Disponibilitatea de a simți durerea e primul pas pentru a transforma, a lăsa să plece, a înflori.

Am ieșit de la o ședință matinală cu un board de manageri, români și englezi. In drum spre taxi m-am uitat pe Facebook, surfam.

Am simțit durerea șoferului cu față de cocalar care a accidentat mortal o bătrână de 71 de ani, a fugit de la locul accidentului și apoi, căutat fiind, s-a predat. Am văzut pe fața lui plânsul înghițit al copilului bătut care căuta iubire și înțelegere « Nu da, tată ! Nu da!  De ce dai? Eu doar voiam să mă joc …” Era o fotografie de dinainte de accident, cea pe baza căreia era căutat.

Am mai simțit și durerea șoferului de taxi de 63 de ani care îmi spunea, chiar când să cobor, pentru că am spus să oprim undeva unde să nu deranjăm: “Păi nu vedeți ce face toată lumea? Oprește unde vrea. Ce dacă deranjăm! Nu vedeți ce se întâmplă în țara asta?! Dacă aș avea 40 de ani aș pleca! Desculț! Aș pleca din țara asta! Desculț aș pleca! “

“Eu o să am 40 de ani la toamnă”, mă trezesc spunând.

“Si ce-o să faceți ? Plecați?”

“Nu știu … ăăă … Știți, eu mă consider cetățean internațional …, ăăă (?) …, pot să lucrez și aici, … și la Londra … Dar locuiesc aici. E adevărat.”

“Am avut 128 de oameni. O firmă cu 128 de oameni. Cu ce am greșit că am vrut să lucrez onest în țara asta? M-au terminat. 128 de oameni. Șantiere. Si aici, și acolo … Licitații. Corecte. Dar nu m-au plătit. Am mers și în judecată; să îmi recuperez. Dar între timp a trebuit să plătesc. Mi-au luat tot. Chiar dacă tot ce am făcut a fost să muncesc corect. Eu asta vă zic: să plecați! Clujul se manelizează. Si ce s-a manelizat o dată, nu-și mai revine. Eu sunt născut și crescut aici. N-o să mai fie niciodată ce-a fost.”

“Așa este. N-o să mai fie. Si ați plătit un preț mare ca să rămâneți.”

„Da. Si o să regret toată viața.”

„Da, este posibil să trăiți toată viața cu acest regret.”

Discuția s-a purtat practic în mijlocul drumului, în taxi, staționând. Nici nu mai știu dacă i-am plătit. Doar ne-am privit. Atent.

Am mai simțit și durerea unui profesionist care se simțea umbrit și provocat de mine și nu știa dacă să mă disprețuiască sau să mă admire. Cumva îi aminteam și de mama și de bunica lui; pe una o ura, pe cealaltă o iubea. Cum să rezolvi așa ceva? …

…

Ce fac cu toate astea? Le las să vină înspre mine, nu le resping, nu mă opun. Disponibilitatea de a simți durerea e primul pas spre transformare. A ta și a altora. E un ingredient al creativității, al construirii a ceva nou.

Si apoi mă apuc să pregătesc un workshop de Design Thinking pentru „experiența angajaților”, care e despre cum să le facem viața mai bună oamenilor la lucru; aici în România.

Si mă mai bucur și de o clătită cu afine și un pahar cu suc de portocale lăsate de soțul meu pe masă pentru mine, de mic dejun; mâncat la amiază. Mulțumesc.

Jurnal de călătorie – Alaska (2)

Ne-am făcut mulți prieteni în prima zi în Anchorage, fiecare cu o poveste interesantă.

Suntem în biroul unei companii de turism care organizează croaziere până la ghețari. Discutăm variantele posibile cu angajata de la front desk și decidem să ne rezervăm bilete până la Whittier. O fată ne zâmbește enigmatic de după monitorul său aflat undeva mai în spate, ca și cum ne-am cunoaște. Ne zâmbește de două ori. Iar senzația că ne-am cunoaște e la fel de intensă ca atunci când îți recunoști un fost student, dar nu știi sigur de unde să-l iei. Iar când zâmbetul se deschide și pronunță într-o română foarte clară „Cu trenul e cel mai frumos. O să vă placă. E ca-n România.” … !?…!? … ?! „Ești …?” „Nu, din Serbia.” „Dar vorbești foarte bine românește!” „Am lucrat un an în România. A fost cel mai frumos an din viața mea!” !? … !? „In Baia-Mare. Am învățat limba română lucrând cu copii rromi.” !? Ea este Sara, studentă din Serbia, lucrează peste vară la compania de croaziere Phillips. Ea nu știe, dar eu mă emoționez toată când aud românește în locuri nesperate. Ca atunci când am văzut un leu românesc de pe vremuri (o monedă din acelea cu sonde și cu soarele din vremea copilăriei noastre comuniste) într-o piață de antichități din Antibes, Coasta de Azur. L-am răscumpărat cu trei euro și m-am apucat de plâns; acum e acasă. De data asta a fost cu bucurie. Sara era bucurie.

Am ajuns cu bicicletele într-un parc unde trebuie să reduci viteza. Atenție la elani, copii, căței și biciclete.

Ne odihnim pe o bancă iar alături aud o limbă stranie. Doi domni în vârstă povestesc. O sonoritate misterioasă, cu inflexiuni rusești, dar nu e rusă. Nu mă abțin, trebuie să aflu: e limba lor locală? Alaskana! Vreo limbă veche pe care doar acești doi o mai știu? Mă apropii, întreb. „It’s Polish. I’m Stan and this is my lifetime friend, for 30 years. He came all the way from Poland to visit.” Aflu că domnul e Stan, imigrant polonez din anii ’60, acum consul onorific aici în Anchorage. „Am fugit de ruși și am ajuns și mai aproape de ei.” Râdem. Știm amândoi cum e cu râsul ăsta. Primesc cartea lui de vizită, în caz că avem nevoie de ceva sau întâmpinăm dificultăți. Dificultăți? In colțul ăsta de rai unde oamenii comunică așa de ușor și fac sport și aleargă copii și căței? E drept că abia după am văzut că Anchorage e undeva în top 10-20 cele mai periculoase orașe din SUA (mai mult property thefts, furturi de mașini. Te cred și eu: acolo dacă ai nevoie ai nevoie). Consumul de droguri e totuși o problemă; în jurul școlilor sunt indicatoare stradale care indică ‚zonă fără droguri’ (drug free zone).

Mâncare thailandeză în Anchorage! Chiar lângă piață și lângă centrul de închiriat biciclete. Prapa e din Thailanda. A venit aici acum 37 de ani urmându-și sora care își urma soțul, iar acum aproape întreaga familie e aici, doar unul a mai rămas acasă. Nu o deranjează vremea din Alaska: „când mergi afară îți pui cizme; iar înăuntru e ok, întotdeauna la fel.” Băiatul ei de 31 de ani se însoară în septembrie. Cea mai bună mâncare din oraș; dacă nu ții să mănânci zilnic cârnați de ren sau burger de iac.  Îmi arată cu ghidușie semnul de pe perete: „Free beer tomorrow.” Ne întreabă despre călătoria noastră, despre excursia la ghețari. Ascultă fascinată, privește fotografiile. Ea nu are timp să meargă; i-ar plăcea. Poate o să meargă cândva. A fost de mult, de mult, cândva, dar acum nu are timp, trebuie să fie în restaurant. Si se întoarce la bucătărie, sub privirile ușor ursuze, ușor binevoitoare, ale soțului samoan care scria ceva în registre. Îmi rămân pe retină mâinile ei, ușor umflate și lucioase de muncă, exact ca ale bunicilor noastre de la țară după ce au stors brânza de vacă din zer. Am primit un mic-mic cadou la despărțire, după ce am mâncat în fiecare zi acolo, și pentru că aveam aceeași floare în fereastră – un oxalis triunghiularis mov.

Jurnal de călătorie – Alaska (1)

Anchorage – un nume ca o liniștire. Un nume cu o promisiune: aici poți să-ti lași povara cărată atâta timp pe umeri și poți să te așezi, în sfârșit, liniștit. E acel safe heaven care lui Ulise îi fusese refuzat multă vreme – el naviga într-o mare prea mică; când scăpa de Ciclop dădea de tat-so (Poseidon), când scăpa de lestrigoni dădea de sirene.

Anchorage pentru mine are o rezonanță universală, ca un fel de stație de bază interstelară, cu amprenta puternică ‚Pământ’. Poate și pentru că acolo ajungi doar cu avionul. Cel puțin așa știam din filme. Când credeai că nu mai ai unde te duce, unde fugi, unde te ascunde, luai ultimul avion spre Anchorage. Iar acolo te aștepta sălbăticia. Două cabane și trei baruri, un port, oameni puțini, hârșiți de vreme, cu ochi agili și pătrunzători dar deloc curioși, știau dintr-o privire din ce ești făcut. Și în loc de bună ziua îți spuneau, de după o halbă, exact ce sufletul tău avea nevoie să audă. Și nu mai era nevoie de nimic. Acum erai de-al lor și liber să pleci în același timp. Totul era conținut în spațiul acela delimitat de buștenii negri și parfumați ai cabanei. Timpul s-ar fi putut opri acolo și atunci.

Un loc în care nu se întâmplă nimic dar totul are loc.

Am ajuns în Anchorage pe 17 iulie 2017, urmând să ne întoarcem în Seattle peste 4 zile.

Vreme închisă, ploioasă, 11 grade. Cel mai proaspăt și înmiresmat aer respirat vreodată ne face să vrem să stăm afară, no matter what. Excursia la Flatop Mountain pe ceață, deci fără priveliște, nu pare o opțiune. Cum putem explora cât mai mult din locul ăsta minunat în care am aterizat dar care încă nu se lăsa văzut? Închiriem biciclete. M-am interesat din timp. Am mers direct acolo, no time to waste, în zona centrală, lângă piață. Am pornit cu bicicletele pe Tony Knowles Costal Trail, un drum de coastă  numit după guvernatorul care a fost în serviciu în Alaska între 1981 și 1987. Pe dreapta întinderi vaste, spectaculoase, de nămol rămas în urma refluxului, brăzdat de râuri dispărute; pe stânga pădurea parfumată de mesteceni, plopi și larici, cu un covor ireal de ferigi și coada calului, ca o ceață verde, pufoasă, așezată pe sol. Te așteptai să vezi animale fantastice, mici și mari, ieșind din ea la tot pasul. In realitate, o încremenire de hologramă care te făcea să vrei să atingi fiecare detaliu să te convingi că e real, că e viu, că nu e butaforie. Până și ochiurile de apă erau fixe; din ele te o privea o altă lume. Doar mâinile încleștate pe ghidonul bicicletei mă reasigurau că pot scăpa fast enough în caz că holograma ar avea o intenție cât de mică să mă integreze.

De pe drumul de coastă, într-o curbă anume, se vede orașul – imaginea aceea emblematică, de pe vederi, a clădirilor înalte din centrul Anchorage-ului, având ca fundal munții Chugach, Denali (Mt. McKinley), Mount Susitna (Sleeping Lady) si Fire Island.

Cel mai intens parfum de trandafiri pe care l-am simțit vreodată. Starea de răpire era prezentă și aici, acută chiar, lângă tufele de trandafiri care pur și simplu lansau o plasă înmiresmată în calea bicicletei și o încetineau. Nu mai puteai înainta și erai tras înspre o gradină glorioasă din Cehov unde te așteptau, Ania, Varia, Nina și Trigorin la ceai. Cu grijă totuși: după tufe era fie o faleză abruptă, fie marea de nămol lăsată în urmă de reflux.

Sau backyard-ul cu trei avioane de mici dimensiuni parcate pe iarbă alături de uneltele de grădinărit și jucăriile copiilor. In Alaska se circulă cu avionul, cu truck-ul (Toyota Tundra mostly) sau cu vaporul. Acolo faci școala de pilotaj la fel ca școala de șoferi.

Am aflat că în Anchorage aterizează vara 249 de zboruri pe zi! Orașul are 300.000 de locuitori și o infrastructură de invidiat. Oamenii vin în Alaska fie pentru că fug de ceva, fie pentru că sunt în căutare de ceva, fie pentru că nu mai știu ce caută; pe ei înșiși sau provocări; care tot la ei îi întorc.

Ne-am făcut mulți prieteni în prima zi în Anchorage, fiecare cu o poveste interesantă.

Sara, o studentă din Serbia, …

Chestii care funcționează (3) – De ce ne temem de eșec?

Nu eșecul ne sperie ci necunoscutul. A nu ști.

Se spune că inteligența unui om se măsoară prin cantitatea de incertitudini pe care o poate suporta.

Tocmai ți-ai dat demisia, ai acceptat un job nou sau ai refuzat o colaborare care nu-ți oferea chiar ce ți-ai fi dorit. Simți un disconfort, presiune sau frică. De ce te temi cu adevărat?

Într-un studiu recent, un grup de cercetători de la Institutul de Neuroștiințe Cognitive din Londra și-a propus să afle de ce ne este mai frică: de eșecul concret sau de simplul fapt că nu știm ce urmează.

Au comparat performanțele unor persoane cu tulburare de anxietate generalizată cu cele ale unor voluntari (grup de control) într-un joc de noroc. Participanții aveau de ales între două decizii câștigătoare (dintre care una era mai incertă) sau între un câștig și o pierdere. Dacă îți este pur și simplu teamă că nu știi ce te așteaptă ai fi tentat să alegi o decizie „sigură” chiar dacă ambele decizii duc la câștig, în timp ce, dacă te temi mai mult de pierdere, nu vei fi atât de tentat să alegi opțiunea mai puțin incertă, dacă oricum nu există un risc de a pierde.

Studiul a arătat că teama de a pierde și teama de incertitudine sunt distincte și nu se condiționează neapărat una pe alta. Faptul că aveau anxietate clinică nu îi făcea pe participanți să le fie mai frică de eșec, ci de faptul de a nu ști.

Teama de a nu ști este mai stresantă decât durerea.

În timp ce anxietatea îți poate crește teama de incertitudine, confruntarea cu necunoscutul poate să-ți producă anxietate.

Într-un studiu din 2016 al University College, Londra, un grup de voluntari sănătoși avea de estimat probabilitatea de a încasa un șoc electric pe dosul palmei; în acest timp le era măsurat răspunsul la stres.

Răspunsul lor la stres nu a crescut cu certitudinea primirii șocului electric – a crescut cu incertitudinea. Faptul că știau că sigur vor primi un șoc electric a fost resimțit ca mai puțin stresant decât faptul că știau că este posibil să îl primească.

Într-o situație incertă anxietatea și teama de necunoscut se întrețin reciproc formând un cerc vicios. Prin reducerea incertitudinii acesta poate fi întrerupt.

Ce poți să faci concret?

Acționează. Odată ce ai conștientizat că anxietatea îți creste mai degrabă teama de incertitudine decât teama de a pierde, poți lua decizii mai înțelepte în situații care îți produc stres. În loc să îți reduci opțiunile, pentru a elimina orice probabilitate de a pierde, te poți concentra pe reducerea incertitudinii.

Dacă frica te blochează când ai de luat o decizie, poți face astfel:

• Enumeră cât mai multe efecte pozitive ale deciziei tale și analizează-le în detaliu. Acest lucru înlătură supraestimarea unui efect negativ, amintind creierului tău posibilele rezultate pozitive la care nu s-a gândit. Neluarea în considerare a scenariilor pozitive este unul dintre motivele pentru care uneori ne temem de viitor.
• Gândește-te la cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla și scrie-ți un plan de salvare detaliat pentru această eventualitate.

Aceasta este o practică de reducere a anxietății. Filosofii stoici o numeau praemeditatio malorum. („Cel care a anticipat necazurile le ia puterea când apar.” ~ Seneca)

Când ne temem de necunoscut, de incertitudine, creierul nostru produce filme despre ce ar putea merge rău. Imaginarea celui mai rău scenariu și a unui plan pentru el reduce toate acestea la un plan negru pe alb, gestionabil, dând o formă concretă incertitudinii.

Meteorologie intimă

”Există în întreaga viață momente de furtună, cataclisme imprevizibile a căror violență ne uimește și ne destabilizează. Există perioade în viață care nu sunt indulgente cu uraganele încărcate de îndoieli sau de rafale de frică ce vor tulbura și agita cerurile liniștite, sau care vor buscula perioadele de acalmie pe care le-am estimat ca fiind bine meritate. Mai sunt anotimpuri din viață, mai mult sau mai puțin lungi, umbrite de cer acoperit, de ceață, de frig, de obscuritate sau de rătăcire care vor alterna cu plăcerea dimineților însorite, a zilelor încărcate de opulență și de binefaceri. Există, de asemenea, clipe deschise pe albastrul cerului sau clipe de speranță, ore fericite parcurse de brize ușoare, umplute de râsete și de dragoste. Este și o vreme a întâlnirilor magice și a trăirilor comune pasionante, plenare, de care ne amintim cu nostalgie, prelungindu-le durata de afecțiune, cât mai mult posibil, înainte ca uraganele de gânduri negative să măture totul!

 

Avem uneori lungi perioade de incertitudine sau de așteptări și altele pline de proiecte și de acțiune. Sunt valuri de fericire care ne transportă spre tropicele ființei, spre ceea ce este bun și blând în noi, și ne deschid calea abandonului spre schimburi reciproce.

Si astfel, pentru fiecare dintre noi, ceea ce servește drept meteorologie internă nu este întotdeauna calmă și frumoasă. Este fără încetare amenințată de perturbații emoționale intime, parcursă de mari curenți de dragoste, bulversată de zone de turbulență legate de imprevizibil, de proiecte care se lovesc de realitatea rece și recalcitrantă.

Variațiile emoționale pozitive ale meteorologiei noastre intime, când ele apar în viața noastră, fie sunt trăite ca un miracol, fie așteptate ca un drept atunci când, după aprecierea noastră, ele întârzie prea mult. Pe când, ele nu sunt decât expresia unei stări de bine (relativ) și, cel mai adesea, traducerea unui moment de confort (provizoriu) în imensitatea respirației lumii.

Meteorologia noastră intimă va colora, va avea o importanță sporită și va marca ansamblul relațiilor noastre, al atitudinilor noastre și al comportamentului față de ceilalți. Efectele sale se vor impune uneori independent de realitatea unei situații și îi vor modifica cursul.

Am avut astfel confirmarea că în spațiul imens al gândurilor care mă sălășluiesc își găsesc locul sau se adună, se focalizează, toate componentele meteorologice indispensabile și necesare la producerea de timp urât, care adesea ne perturbă. Am auzit de multe ori: ” Sunteți foarte sensibil! ” sau ” Luați totul asupra dumneavoastră, ca și cum ați fi responsabil de tot ce se întâmplă pe Pământ! ” Doresc să fiu sensibil și sper să rămân în continuare sensibil, dar aș dori să devin de asemenea mai selectiv, mai lucid și mai vigilent pentru a nu mai fi în centrul uraganelor și cicloanelor emoționale care distrug în numai câteva clipe starea mea de bine, liniștea mea, încrederea mea, stima de sine și renunțările posibile pentru plăcerea momentului. ”

Jacques Salome’, ” Ce-ar fi dacă ne-am inventa propria viață? ”