Disponibilitatea de a simți durerea. O zi din viața unui consultant organizațional

Disponibilitatea de a simți durerea e primul pas pentru a transforma, a lăsa să plece, a înflori.

Am ieșit de la o ședință matinală cu un board de manageri, români și englezi. In drum spre taxi m-am uitat pe Facebook, surfam.

Am simțit durerea șoferului cu față de cocalar care a accidentat mortal o bătrână de 71 de ani, a fugit de la locul accidentului și apoi, căutat fiind, s-a predat. Am văzut pe fața lui plânsul înghițit al copilului bătut care căuta iubire și înțelegere « Nu da, tată ! Nu da!  De ce dai? Eu doar voiam să mă joc …” Era o fotografie de dinainte de accident, cea pe baza căreia era căutat.

Am mai simțit și durerea șoferului de taxi de 63 de ani care îmi spunea, chiar când să cobor, pentru că am spus să oprim undeva unde să nu deranjăm: “Păi nu vedeți ce face toată lumea? Oprește unde vrea. Ce dacă deranjăm! Nu vedeți ce se întâmplă în țara asta?! Dacă aș avea 40 de ani aș pleca! Desculț! Aș pleca din țara asta! Desculț aș pleca! “

“Eu o să am 40 de ani la toamnă”, mă trezesc spunând.

“Si ce-o să faceți ? Plecați?”

“Nu știu … ăăă … Știți, eu mă consider cetățean internațional …, ăăă (?) …, pot să lucrez și aici, … și la Londra … Dar locuiesc aici. E adevărat.”

“Am avut 128 de oameni. O firmă cu 128 de oameni. Cu ce am greșit că am vrut să lucrez onest în țara asta? M-au terminat. 128 de oameni. Șantiere. Si aici, și acolo … Licitații. Corecte. Dar nu m-au plătit. Am mers și în judecată; să îmi recuperez. Dar între timp a trebuit să plătesc. Mi-au luat tot. Chiar dacă tot ce am făcut a fost să muncesc corect. Eu asta vă zic: să plecați! Clujul se manelizează. Si ce s-a manelizat o dată, nu-și mai revine. Eu sunt născut și crescut aici. N-o să mai fie niciodată ce-a fost.”

“Așa este. N-o să mai fie. Si ați plătit un preț mare ca să rămâneți.”

„Da. Si o să regret toată viața.”

„Da, este posibil să trăiți toată viața cu acest regret.”

Discuția s-a purtat practic în mijlocul drumului, în taxi, staționând. Nici nu mai știu dacă i-am plătit. Doar ne-am privit. Atent.

Am mai simțit și durerea unui profesionist care se simțea umbrit și provocat de mine și nu știa dacă să mă disprețuiască sau să mă admire. Cumva îi aminteam și de mama și de bunica lui; pe una o ura, pe cealaltă o iubea. Cum să rezolvi așa ceva? …

Ce fac cu toate astea? Le las să vină înspre mine, nu le resping, nu mă opun. Disponibilitatea de a simți durerea e primul pas spre transformare. A ta și a altora. E un ingredient al creativității, al construirii a ceva nou.

Si apoi mă apuc să pregătesc un workshop de Design Thinking pentru „experiența angajaților”, care e despre cum să le facem viața mai bună oamenilor la lucru; aici în România.

Si mă mai bucur și de o clătită cu afine și un pahar cu suc de portocale lăsate de soțul meu pe masă pentru mine, de mic dejun; mâncat la amiază. Mulțumesc.

Advertisements

Jurnal de călătorie – Alaska (2)

Ne-am făcut mulți prieteni în prima zi în Anchorage, fiecare cu o poveste interesantă.

Suntem în biroul unei companii de turism care organizează croaziere până la ghețari. Discutăm variantele posibile cu angajata de la front desk și decidem să ne rezervăm bilete până la Whittier. O fată ne zâmbește enigmatic de după monitorul său aflat undeva mai în spate, ca și cum ne-am cunoaște. Ne zâmbește de două ori. Iar senzația că ne-am cunoaște e la fel de intensă ca atunci când îți recunoști un fost student, dar nu știi sigur de unde să-l iei. Iar când zâmbetul se deschide și pronunță într-o română foarte clară „Cu trenul e cel mai frumos. O să vă placă. E ca-n România.” … !?…!? … ?! „Ești …?” „Nu, din Serbia.” „Dar vorbești foarte bine românește!” „Am lucrat un an în România. A fost cel mai frumos an din viața mea!” !? … !? „In Baia-Mare. Am învățat limba română lucrând cu copii rromi.” !? Ea este Sara, studentă din Serbia, lucrează peste vară la compania de croaziere Phillips. Ea nu știe, dar eu mă emoționez toată când aud românește în locuri nesperate. Ca atunci când am văzut un leu românesc de pe vremuri (o monedă din acelea cu sonde și cu soarele din vremea copilăriei noastre comuniste) într-o piață de antichități din Antibes. L-am răscumpărat cu trei euro și m-am apucat de plâns; acum e acasă. De data asta a fost cu bucurie. Sara era bucurie.

20121507_1760068090689820_5279091203638205741_o

Am ajuns cu bicicletele într-un parc unde trebuie să reduci viteza. Atenție la elani, copii, căței și biciclete.

a4

Ne odihnim pe o bancă iar alături aud o limbă stranie. Doi domni în vârstă povestesc. O sonoritate misterioasă, cu inflexiuni rusești, dar nu e rusă. Nu mă abțin, trebuie să aflu: e limba lor locală? Alaskana! Vreo limbă veche pe care doar acești doi o mai știu? Mă apropii, întreb. „It’s Polish. I’m Stan and this is my lifetime friend, for 30 years. He came all the way from Poland to visit.” Aflu că domnul e Stan, imigrant polonez din anii ’60, acum consul onorific aici în Anchorage. „Am fugit de ruși și am ajuns și mai aproape de ei.” Râdem. Știm amândoi cum e cu râsul ăsta. Primesc cartea lui de vizită, în caz că avem nevoie de ceva sau întâmpinăm dificultăți. Dificultăți? In colțul ăsta de rai unde oamenii comunică așa de ușor și fac sport și aleargă copii și căței? E drept că abia după am văzut că Anchorage e undeva în top 10-20 cele mai periculoase orașe din SUA (mai mult property thefts, furturi de mașini. Te cred și eu: acolo dacă ai nevoie ai nevoie). Consumul de droguri e totuși o problemă; în jurul școlilor sunt indicatoare stradale care indică ‚zonă fără droguri’ (drug free zone).

20157699_1760068077356488_323062653053838758_o

Mâncare thailandeză în Anchorage! Chiar lângă piață și lângă centrul de închiriat biciclete. Prapa e din Thailanda. A venit aici acum 37 de ani urmându-și sora care își urma soțul, iar acum aproape întreaga familie e aici, doar unul a mai rămas acasă. Nu o deranjează vremea din Alaska: „când mergi afară îți pui cizme; iar înăuntru e ok, întotdeauna la fel.” Băiatul ei de 31 de ani se însoară în septembrie. Cea mai bună mâncare din oraș; dacă nu ții să mănânci zilnic cârnați de ren sau burger de iac.  Îmi arată cu ghidușie semnul de pe perete: „Free beer tomorrow.” Ne întreabă despre călătoria noastră, despre excursia la ghețari. Ascultă fascinată, privește fotografiile. Ea nu are timp să meargă; i-ar plăcea. Poate o să meargă cândva. A fost de mult, de mult, cândva, dar acum nu are timp, trebuie să fie în restaurant. Si se întoarce la bucătărie, sub privirile ușor ursuze, ușor binevoitoare, ale soțului samoan care scria ceva în registre. Îmi rămân pe retină mâinile ei, ușor umflate și lucioase de muncă, exact ca ale bunicilor noastre de la țară după ce au stors brânza de vacă din zer. Am primit un mic-mic cadou la despărțire, după ce am mâncat în fiecare zi acolo, și pentru că aveam aceeași floare în fereastră – un oxalis triunghiularis mov.

20170717_125316

Jurnal de călătorie – Alaska (1)

Anchorage – un nume ca o liniștire. Un nume cu o promisiune: aici poți să-ti lași povara cărată atâta timp pe umeri și poți să te așezi, în sfârșit, liniștit. E acel safe heaven care lui Ulise îi fusese refuzat multă vreme – el naviga într-o mare prea mică; când scăpa de Ciclop dădea de tat-so (Poseidon), când scăpa de lestrigoni dădea de sirene.

Anchorage pentru mine are o rezonanță universală, ca un fel de stație de bază interstelară, cu amprenta puternică ‚Pământ’. Poate și pentru că acolo ajungi doar cu avionul. Cel puțin așa știam din filme. Când credeai că nu mai ai unde te duce, unde fugi, unde te ascunde, luai ultimul avion spre Anchorage. Iar acolo te aștepta sălbăticia. Două cabane și trei baruri, un port, oameni puțini, hârșiți de vreme, cu ochi agili și pătrunzători dar deloc curioși, știau dintr-o privire din ce ești făcut. Și în loc de bună ziua îți spuneau, de după o halbă, exact ce sufletul tău avea nevoie să audă. Și nu mai era nevoie de nimic. Acum erai de-al lor și liber să pleci în același timp. Totul era conținut în spațiul acela delimitat de buștenii negri și parfumați ai cabanei. Timpul s-ar fi putut opri acolo și atunci.

Un loc în care nu se întâmplă nimic dar totul are loc.

Am ajuns în Anchorage pe 17 iulie 2017, urmând să ne întoarcem în Seattle peste 4 zile.

Vreme închisă, ploioasă, 11 grade. Cel mai proaspăt și înmiresmat aer respirat vreodată ne face să vrem să stăm afară, no matter what. Excursia la Flatop Mountain pe ceață, deci fără priveliște, nu pare o opțiune. Cum putem explora cât mai mult din locul ăsta minunat în care am aterizat dar care încă nu se lăsa văzut? Închiriem biciclete. M-am interesat din timp. Am mers direct acolo, no time to waste, în zona centrală, lângă piață. Am pornit cu bicicletele pe Tony Knowles Costal Trail, un drum de coastă  numit după guvernatorul care a fost în serviciu în Alaska între 1981 și 1987. Pe dreapta întinderi vaste, spectaculoase, de nămol rămas în urma refluxului, brăzdat de râuri dispărute; pe stânga pădurea parfumată de mesteceni, plopi și larici, cu un covor ireal de ferigi și coada calului, ca o ceață verde, pufoasă, așezată pe sol. Te așteptai să vezi animale fantastice, mici și mari, ieșind din ea la tot pasul. In realitate, o încremenire de hologramă care te făcea să vrei să atingi fiecare detaliu să te convingi că e real, că e viu, că nu e butaforie. Până și ochiurile de apă erau fixe; din ele te o privea o altă lume. Doar mâinile încleștate pe ghidonul bicicletei mă reasigurau că pot scăpa fast enough în caz că holograma ar avea o intenție cât de mică să mă integreze.

20170718_10362620170717_152535_Richtone(HDR)20170717_150836_1

De pe drumul de coastă, într-o curbă anume, se vede orașul – imaginea aceea emblematică, de pe vederi, a clădirilor înalte din centrul Anchorage-ului, având ca fundal munții Chugach, Denali (Mt. McKinley), Mount Susitna (Sleeping Lady) si Fire Island.

20170717_143022

a2

Cel mai intens parfum de trandafiri pe care l-am simțit vreodată. Starea de răpire era prezentă și aici, acută chiar, lângă tufele de trandafiri care pur și simplu lansau o plasă înmiresmată în calea bicicletei și o încetineau. Nu mai puteai înainta și erai tras înspre o gradină glorioasă din Cehov unde te așteptau, Ania, Varia, Nina și Trigorin la ceai. Cu grijă totuși: după tufe era fie o faleză abruptă, fie marea de nămol lăsată în urmă de reflux.

a3_1

Sau backyard-ul cu trei avioane de mici dimensiuni parcate pe iarbă alături de uneltele de grădinărit și jucăriile copiilor. In Alaska se circulă cu avionul, cu truck-ul (Toyota Tundra mostly) sau cu vaporul. Acolo faci școala de pilotaj la fel ca școala de șoferi.

Am aflat că în Anchorage aterizează vara 249 de zboruri pe zi! Orașul are 300.000 de locuitori și o infrastructură de invidiat. Oamenii vin în Alaska fie pentru că fug de ceva, fie pentru că sunt în căutare de ceva, fie pentru că nu mai știu ce caută; pe ei înșiși sau provocări; care tot la ei îi întorc.

Ne-am făcut mulți prieteni în prima zi în Anchorage, fiecare cu o poveste interesantă.

Sara, o studentă din Serbia, …

Chestii care funcționează (3) – De ce ne temem de eșec?

Nu eșecul ne sperie ci necunoscutul. A nu ști.

Se spune că inteligența unui om se măsoară prin cantitatea de incertitudini pe care o poate suporta.

Tocmai ți-ai dat demisia, ai acceptat un job nou sau ai refuzat o colaborare care nu-ți oferea chiar ce ți-ai fi dorit. Simți un disconfort, presiune sau frică. De ce te temi cu adevărat?

Într-un studiu recent, un grup de cercetători de la Institutul de Neuroștiințe Cognitive din Londra și-a propus să afle de ce ne este mai frică: de eșecul concret sau de simplul fapt că nu știm ce urmează.

Au comparat performanțele unor persoane cu tulburare de anxietate generalizată cu cele ale unor voluntari (grup de control) într-un joc de noroc. Participanții aveau de ales între două decizii câștigătoare (dintre care una era mai incertă) sau între un câștig și o pierdere. Dacă îți este pur și simplu teamă că nu știi ce te așteaptă ai fi tentat să alegi o decizie „sigură” chiar dacă ambele decizii duc la câștig, în timp ce, dacă te temi mai mult de pierdere, nu vei fi atât de tentat să alegi opțiunea mai puțin incertă, dacă oricum nu există un risc de a pierde.

Studiul a arătat că teama de a pierde și teama de incertitudine sunt distincte și nu se condiționează neapărat una pe alta. Faptul că aveau anxietate clinică nu îi făcea pe participanți să le fie mai frică de eșec, ci de faptul de a nu ști.

Teama de a nu ști este mai stresantă decât durerea.

În timp ce anxietatea îți poate crește teama de incertitudine, confruntarea cu necunoscutul poate să-ți producă anxietate.

Problem and difficulty concept

Într-un studiu din 2016 al University College, Londra, un grup de voluntari sănătoși avea de estimat probabilitatea de a încasa un șoc electric pe dosul palmei; în acest timp le era măsurat răspunsul la stres.

Răspunsul lor la stres nu a crescut cu certitudinea primirii șocului electric – a crescut cu incertitudinea. Faptul că știau că sigur vor primi un șoc electric a fost resimțit ca mai puțin stresant decât faptul că știau că este posibil să îl primească.

Într-o situație incertă anxietatea și teama de necunoscut se întrețin reciproc formând un cerc vicios. Prin reducerea incertitudinii acesta poate fi întrerupt.

Ce poți să faci concret?

Acționează. Odată ce ai conștientizat că anxietatea îți creste mai degrabă teama de incertitudine decât teama de a pierde, poți lua decizii mai înțelepte în situații care îți produc stres. În loc să îți reduci opțiunile, pentru a elimina orice probabilitate de a pierde, te poți concentra pe reducerea incertitudinii.

Dacă frica te blochează când ai de luat o decizie, poți face astfel:

  • Enumeră cât mai multe efecte pozitive ale deciziei tale și analizează-le în detaliu. Acest lucru înlătură supraestimarea unui efect negativ, amintind creierului tău posibilele rezultate pozitive la care nu s-a gândit. Neluarea în considerare a scenariilor pozitive este unul dintre motivele pentru care uneori ne temem de viitor.
  • Gândește-te la cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla și scrie-ți un plan de salvare detaliat pentru această eventualitate.

Aceasta este o practică de reducere a anxietății. Filosofii stoici o numeau praemeditatio malorum. („Cel care a anticipat necazurile le ia puterea când apar.” ~ Seneca)

Când ne temem de necunoscut, de incertitudine, creierul nostru produce filme despre ce ar putea merge rău. Imaginarea celui mai rău scenariu și a unui plan pentru el reduce toate acestea la un plan negru pe alb, gestionabil, dând o formă concretă incertitudinii.

Meteorologie intimă

”Există în întreaga viață momente de furtună, cataclisme imprevizibile a căror violență ne uimește și ne destabilizează. Există perioade în viață care nu sunt indulgente cu uraganele încărcate de îndoieli sau de rafale de frică ce vor tulbura și agita cerurile liniștite, sau care vor buscula perioadele de acalmie pe care le-am estimat ca fiind bine meritate. Mai sunt anotimpuri din viață, mai mult sau mai puțin lungi, umbrite de cer acoperit, de ceață, de frig, de obscuritate sau de rătăcire care vor alterna cu plăcerea dimineților însorite, a zilelor încărcate de opulență și de binefaceri. Există, de asemenea, clipe deschise pe albastrul cerului sau clipe de speranță, ore fericite parcurse de brize ușoare, umplute de râsete și de dragoste. Este și o vreme a întâlnirilor magice și a trăirilor comune pasionante, plenare, de care ne amintim cu nostalgie, prelungindu-le durata de afecțiune, cât mai mult posibil, înainte ca uraganele de gânduri negative să măture totul!

 

Avem uneori lungi perioade de incertitudine sau de așteptări și altele pline de proiecte și de acțiune. Sunt valuri de fericire care ne transportă spre tropicele ființei, spre ceea ce este bun și blând în noi, și ne deschid calea abandonului spre schimburi reciproce.

Si astfel, pentru fiecare dintre noi, ceea ce servește drept meteorologie internă nu este întotdeauna calmă și frumoasă. Este fără încetare amenințată de perturbații emoționale intime, parcursă de mari curenți de dragoste, bulversată de zone de turbulență legate de imprevizibil, de proiecte care se lovesc de realitatea rece și recalcitrantă.

Variațiile emoționale pozitive ale meteorologiei noastre intime, când ele apar în viața noastră, fie sunt trăite ca un miracol, fie așteptate ca un drept atunci când, după aprecierea noastră, ele întârzie prea mult. Pe când, ele nu sunt decât expresia unei stări de bine (relativ) și, cel mai adesea, traducerea unui moment de confort (provizoriu) în imensitatea respirației lumii.

Meteorologia noastră intimă va colora, va avea o importanță sporită și va marca ansamblul relațiilor noastre, al atitudinilor noastre și al comportamentului față de ceilalți. Efectele sale se vor impune uneori independent de realitatea unei situații și îi vor modifica cursul.

Am avut astfel confirmarea că în spațiul imens al gândurilor care mă sălășluiesc își găsesc locul sau se adună, se focalizează, toate componentele meteorologice indispensabile și necesare la producerea de timp urât, care adesea ne perturbă. Am auzit de multe ori: ” Sunteți foarte sensibil! ” sau ” Luați totul asupra dumneavoastră, ca și cum ați fi responsabil de tot ce se întâmplă pe Pământ! ” Doresc să fiu sensibil și sper să rămân în continuare sensibil, dar aș dori să devin de asemenea mai selectiv, mai lucid și mai vigilent pentru a nu mai fi în centrul uraganelor și cicloanelor emoționale care distrug în numai câteva clipe starea mea de bine, liniștea mea, încrederea mea, stima de sine și renunțările posibile pentru plăcerea momentului. ”

Jacques Salome’, ” Ce-ar fi dacă ne-am inventa propria viață? ”

Chestii care funcționează (2)

Luarea de decizii

Ti s-a întâmplat să iei o decizie și apoi creierul tău să se relaxeze în sfârșit? Potrivit lui Alex Korb, cercetător în neuroștiințe la UCLA, acest fapt nu este întâmplător.

Știința creierului ne arată că luarea de decizii reduce îngrijorarea și anxietatea și ne ajută să rezolvăm probleme. Știm, știm, dar aplicăm?

Luarea de decizii include crearea de intenții și setarea de obiective. Toate trei activează părți ale aceluiași circuit neuronal și activează cortexul prefrontal într-un mod pozitiv, reducând îngrijorarea și anxietatea.

Luarea de decizii ajută și în contracararea activității nucleului striat, care de obicei ne împinge către impulsuri și obiceiuri negative.

Si nu în ultimul rând, luarea de decizii ne schimbă percepția asupra lumii prin faptul că găsim soluții și sistemul limbic se ”calmează”.

Dar luarea de decizii poate fi dificilă. Deci ce fel de decizii să luăm?  Răspunsul cercetătorilor din necunoștințe?

Ia o decizie „suficient” de bună. Nu te chinui să iei cea mai bună decizie la modul absolut. Știm că perfecționismul poate fi foarte stresant iar studiile asupra creierului o confirmă. A încerca să fii perfect copleșește creierul cu emoții și te face să simți că pierzi controlul.

Când iei o decizie creierul tău „simte” că ești în control. Iar senzația de control reduce stresul. Si ce e și mai fascinant, luarea de decizii crește plăcerea. S-a constatat că alegerea activă produce schimbări în circuitele cerebrale legate de atenție și creste activitatea circuitelor dopaminei. Este influențat și felul în care oamenii își percep acțiunile.

Etichetarea emoțiilor negative

Reprimarea emoțiilor nu funcționează și se poate întoarce împotriva ta. Cercetările arată că oameni care au încercat să-și reprime o experiență emoțională negativă nu au reușit acest lucru de fapt. Chiar dacă aparent erau ok, în interior sistemul lor limbic era la fel de activat ca și când nu și-ar fi reprimat emoțiile (în unele cazuri fiind chiar mai activ). Aceste observații au fost confirmate și de scanări cu rezonanță magnetică (fRMI). A încerca să nu simți ceva nu funcționează și uneori e chiar mai rău decât a simți. Mai multe detalii despre cum ne amorțim emoțiile găsești aici.

In schimb, etichetarea emoțiilor funcționează și face diferența.

Pentru a reduce activarea sistemului limbic este necesară activarea cortexului prefrontal. Aceasta are loc atunci când folosim câteva cuvinte pentru a descrie o emoție, o trăire. Cel mai bine putem face asta utilizând limbajul simbolic: metafore, metrici și simplificări ale experienței avute. Pe scurt: descrie emoția într-un cuvânt sau două și asta îi va reduce intensitatea.

Metodele clasice – cum ar fi meditația sau poveștile – exact asta fac; și făceau, cu sute și mii de ani înainte să apară metodele de scanare și vizualizare a activității cerebrale.  Etichetarea emoțiilor este unul dintre instrumentele de bază în mindfulness.

De fapt etichetarea afectează creierul atât de semnificativ încât funcționează și cu alții.  Etichetarea emoțiilor este unul dintre instrumentele de bază folosite de FBI în negocierile din luările de ostatici. Mai multe despre secretele negociatorilor poți citi aici.

Chestii care funcționează (1)

Uneori creierul nostru parcă nu vrea să fim fericiți. Simțim vină sau rușine. De ce? Potrivit lui Alex Korb, cercetător în neuroștiințe la UCLA, vina și rușinea activează centrul recompensei din creier.

Chiar dacă sunt diferite, mândria, rușinea și vina activează circuite neuronale asemănătoare, inclusiv cortexul dorsomedial prefrontal, amigdala, insula si nucleus accumbens.

De asemenea, ne și îngrijorăm mult. De ce? Pe termen scurt îngrijorarea face creierul să se simtă un pic mai bine – cel puțin faci ceva legat de problemele tale.

De fapt îngrijorarea poate ajuta sistemul limbic să se calmeze prin creșterea activității în cortexul medial prefrontal și reducerea activității amigdalei. Pare contra intuitiv, dar asta ne spune doar că, dacă simți anxietate, a face ceva – chiar și a te îngrijora – e mai bine decât a nu face nimic.

Având în vedere că vina, rușinea și îngrijorarea sunt soluții proaste pe termen lung, ce e de făcut?

Cercetătorii propun întrebarea: “Pentru ce sunt recunoscător sau recunoscătoare?”

OK, recunoștința e bună, dar chiar îmi afectează creierul la nivel bio-chimic?

Se pare că da.

Ce fac medicamentele antidepresive ca Wellbutrin? Cresc nivelul neurotransmițătorului dopamină. Același lucru îl face și recunoștința. In plus, recunoștința îndreptată către alții creste activitatea circuitelor dopaminei declanșate de interacțiunile sociale și le face mai plăcute.

Ce face Prozac-ul? Crește nivelul neurotransmițătorului serotonină. La fel și recunoștința.

Încercarea de a te gândi la lucruri pentru care ești recunoscător te face să îți duci atenția pe aspectele mulțumitoare ale vieții.  Acest simplu fapt crește producția de serotonină în cortexul cingular anterior.

Si oricât de dură ar fi situația – se întâmplă uneori să simți că nu ai nimic pentru care să fii recunoscător – nu contează. Nici nu trebuie să ai. E de ajuns să cauți.

Da. Se pare că nu găsirea unui motiv de a fi recunoscător contează ci doar faptul că îți amintești să cauți un motiv de recunoștință! Simplu. E de ajuns.

A-ți aminti să fii recunoscător este o formă de inteligență emoțională. Unul dintre studii arată chiar că este influențată densitatea neuronală în cortexul prefrontal ventromedial și lateral.

Cu cât ai o inteligență emoțională mai dezvoltată, cu atât îți este mai ușor să fii recunoscător.

Dar ce se întâmplă când sentimentele negative preiau complet controlul?

Când îți e chiar rău și nu știi ce să faci?

Există un răspuns simplu și eficace: numește sentimentele negative. Spune-le pe nume. Fără întârziere. Te simți îngrozitor. OK, dă-i un nume acelui îngrozitor: trist, speriat, furios?

Într-un studiu cu fRMI (rezonanță magnetică funcțională), intitulat “Putting Feelings into Words” (Exprimarea sentimentelor în cuvinte), participanții au vizionat fotografii cu expresii faciale ale emoțiilor umane. In mod previzibil zona amigdalei fiecărui participant s-a activat în acord cu emoțiile surprinse în fotografii. Dar, când li s-a cerut să numească emoția, participanților li s-a activat și zona cortextului prefrontal ventrolateral, ceea ce a redus activitatea din zona amigdalei. Altfel spus, recunoașterea conștientă a emoțiilor a redus impactul acestora.