Presupunând că l-am avea. Aceasta a fost întrebarea membrilor echipei unei organizații non-guvernamentale din domeniul educațional, cu care am lucrat acum ceva timp. Ei aveau modelul unei astfel de școli, multiplicat deja în câteva zeci, și își doreau să îl vadă răspândit la scară și mai mare, câteva sute.
Alegând abordarea sistemică, am rugat pe unul dintre ei să fie “purtătorul întrebării” (the bearer of the question). S-a oferit chiar Maria, director de proiect, pentru că ea se simțea responsabilă cu implementarea și reușita acestui program.
Știam deja, din punct de vedere sistemic, că replicarea deliberată la scară mare a unui model poate fi din start problematică. A prezenta ceva drept model creează o rezistență inconștientă în cei cărora le este prezentat: adică noi nu suntem destul de buni, deștepți, etc? De ce acest model și nu altul? De unde știți voi că asa e bine? Dar de ce să facem și noi la fel, poate că trebuie să facem altfel?
După câteva întrebări introductive despre istoria acestui proiect și a implicării sale ca specialist, o întreb, din senin:
“Cu ce seamănă acest proiect?”
“Cu un pui. Un pui de găină căruia încă nu i-au crescut toate penele. E în creștere. Are încă ceva puf și … trebuie protejat.”
“Trebuie protejat. De cine?”
“De ceilalți care se înghesuie la mâncare și îl pot îngrămădi, îl pot brusca.”
“Si până când trebuie protejat? Are vreo șansă, poate, să descopere că e vreun pui de vultur crescut intre găini și să-și ia zborul să survoleze o suprafață cât mai mare?”
“A, nu! El trebuie protejat de vulturi până creste mai mare și își găsește un loc confortabil în curte unde să își poată duce viata și să traiască cât mai mult.”
Pe la momentul ăsta îmi era deja clar că o astfel de imagine interioară a directorul de proiect despre proiect nu era de natură să ducă la un succes în ce privește extinderea modelului în țară.
Am rugat atunci pe purtătorul întrebării să aleagă din grupul în care lucram o persoană care să reprezinte directorul școlii și o alta care să reprezinte profesorii. A apărut imediat ideea de a reprezenta și “profesorul altfel”, cel care își dorește mereu îmbunatățire, participă la cursuri de formare profesională, critică, se implică, etc. De asemenea, am mai inclus un reprezentant pentru organizația care derula proiectul.
Am rugat-o să-i poziționeze în spațiu asa cum crede ea că sunt relaționați în realitate. A așezat directorul cu fața într-o direcție, iar în spatele său, aliniați, profesorii “standard” și “profesorul altfel”. Reprezentantul ong-ului era undeva în față-stânga, privindu-i pe toți cu mult interes. Mai exista un reprezentant, cel al formatorilor (pregătiți de organizație) și care era și el alături de profesori, cu intenția evidentă de a ajuta (oferind informații utile și sprijin).
Am întrebat persoana care reprezenta directorul școlii cum se simte în locul în care se află. Reacția a fost una vizibil de tensiune, incertitudine și alarmare:
“Nu știu ce să fac cu mâinile! Iar ei, din spate, mă presează! Trebuie să fac! Să fac ceva!” spunea în continuare frământându-și mâinile.
Am luat atunci de pe jos o găletușă cu creioane și i-am pus-o în brațe. Ca prin minune directorul s-a detensionat și parcă alinat a început să sorteze creioane:
“Asta știu să fac. Pot să fac asta la nesfârșit. Mă calmează. Si oricum nu știu ce altceva pot să fac”, spune uitându-se undeva în zare ca după cineva care să îi spună ce să facă.
Facilitatorul (eu):
“Ok. Poți să faci asta la nesfârșit și știi să faci asta, hai să vedem ce se întâmplă cu ei”, și arăt către profesori, care erau în continuare în spatele ei.
Se uită peste umăr, îi vede, dar constată că presiunea nu mai este asa de mare, deci poate reveni la creioane. Toți par să privească într-o direcție, să aștepte ceva și intermitent își văd de creioane și se mai uită unii la alții neîncrezători și sfiiți, totuși nemulțumiți. Intuind către ce privesc cu toții, mă îndrept într-acolo. Iau un scaun și îl pun în acel loc, spunând:
“Acesta este ministerul educației.”
Întâmplător era un scaun mare, negru și gol.
O undă de șoc pare să îi străbată pe toți. Exclamații și apoi un murmur de ușurare:
“Dar noi toți știm asta! Toată lumea știe!”
“Ce? Ce știe toată lumea?”
“Că de acolo n-o să vină nimic. Ce așteptăm noi nu vine de-acolo.”
Si dintr-o dată în grup are loc o mișcare: directorul se întoarce cu fața către profesori. Uau. Câtă bucurie pe fețele lor. O regăsire. Hai să facem ceva. Noi putem face asta, și asta, și asta.
Acesta este momentul în care începe un dialog. Un dialog între membrii din interiorul școlii, în care fiecare are ocazia de a exprima ce simte în rolul său: profesorii “normali”, “standard” spun că s-au simțit întotdeauna mai prejos, mai putin speciali, decât profesorul “altfel” și de aceea s-au distanțat și chiar s-au protejat aliniindu-se directorului, chiar și atunci când acesta era debusolat și nu făcea nimic.
“Era directorul și ne simțeam confortabil în umbra lui.”
“Profesorul “altfel” e amenințător! Întotdeauna vrea ceva. Pentru el nimic nu e bine. Noi voiam să fim lăsați în pace, să fim liniștiți.”
Profesorul “altfel” are acum ocazia să spună că pe el îl doare și simte pericolul, dar că acum că dialoghează, se privesc în ochi, se văd și se aud unii pe alții, are speranță și e dispus să colaboreze. Si profesorii “standard” se simt acum luați în seamă, vor să afle mai mult, se simt implicați.
Aici intervine problema ordinii în organizație. Că ne place sau nu, în organizații, ca în orice sistem, există o ordine a rolurilor, a funcțiilor: unele sunt în serviciul altora, unele fac posibile funcționarea altora. De multe ori această ordine nu este clarificată, nu este comunicată, explicată, și apar confuziile de rol. Când această ordine este deranjată, încălcată, lucrurile nu funcționează, în ciuda bunelor intenții ale celor implicați. Cine pe cine susține (prin prisma rolului în organizație)? Aici e o discuție mai lungă și o teorie întreagă, dar ne putem imagina că, dacă profesorul “altfel” se pune în locul directorului, fără a fi efectiv în locul directorului, aceasta nu va duce la un succes în colaborare. De multe ori profesorul “altfel” preferă o poziție marginală, sau chiar ieșirea din sistem, decât colaborarea cu membrii sistemului care nu îi pot garanta atingerea unor standarde de calitate, libertate, flexibilitate, etc.
Pentru grupul în cauză, membrii echipei cu care lucram, revelațiile au fost multe. Cea mai stăruitoare a fost cea despre cum se poziționează ei față de directorii școlilor: îi consideră din start problematici – mai putin deschiși la îmbunatățire, dezvoltare – și se adresează direct rebelilor din sistem pe care îi susțin cât pot? Ce șanse de succes are aceasta abordare? La ce scară se poate multiplica modelul școlii de succes pe care ei știu să-l creeze la nivel local?
Cu aceste noi întrebări și cu noi înțelegeri repornesc la drum, în fascinanta călătorie a educației. Rămâne să descopere în continuare ce poate fi.
Ligia Cremene Coaching & Consulting 